O istorisire a tangoului într-o primă scriere e imposibil de spus… Aproape de necugetat și lipsit de considerație, ar fi îndrăzneala. Dar pot încerca să spun cum a fost prima mea întâlnire cu tangoul, și de ce mi-a rămas în viață de paisprezece ani, cu despărțiri și regăsiri.

Îmi amintesc așa cum îți amintești o scenă de film, imagine rămasă pe retină: am inrat în clădirea cu arhitectură veche, interbelică, de pe Calea Călărașilor din București, undeva în vara lui 2008. Îmi aduc aminte perfect, că mai întâi m-a mângâiat muzica, și apoi am pășit prin holul înalt, către ușa deschisă care lăsa să se întrevadă o adiere, un val… Cred că mi s-a oprit respirația atunci. Am rămas în ușa, sprijinită de tocul ei, și am sorbit de acolo tot ce simțeam, și tot ce simțeau ei. Ronda, dansatorii de tango, ferestre înalte, tapet cald, draperii, parchet de lemn vechi, o sobă din ceramică… Cred, dar nu sunt sigură, că pereții aveau culoarea albastru verde deschis.

O văd și acum în fața ochilor, scena aceasta de film. Primul gând pe care l-am avut a fost „Vreau și eu acolo”. De fapt, au fost două gânduri: „Vreau și eu acolo” și „Eu n-o să aparțin niciodată locului ăstuia.” Era prea frumos, și era extrem de intimidat pentru copila care eram. Și nici nu știam atunci că tocmai el, Tangoul argentinian, avea să îmi fie primul și cel mai de temei ghid în întâlnirea mea cu mine ca femeie. Avea să îmi fie și terapie. Avea să îmi fie sublim, și avea să îmi fie nopți de tristețe adâncă, aproape de nemângâiat, pentru că nu știam, chiar bine, ce trăiam…. Ce tânjeam? Ce doream?

Ce trăiam?

Tangoul argentinian, așa cum l-am întâlnit eu, și cum aveam să îl pătrund, este comunicarea dintre două inimi. Mă întristează teribil, când văd astăzi nerăbdarea celor care se apropie pentru prima dată de el, căci îi depărtează de esența acestui dans, … ori poate că nu ajung să o cunoască vreodată. Ce are el cel mai de preț, cel mai profund de dăruit, le poate rămâne străin.

În Argentina, tangoul s-a născut în comunitățile de imigranți italieni, în suburbiile orașului, în al doilea deceniu anilor 1900. Erau bărbați tineri, erau singuri. Singuratatea este, poate, cea mai grea. Dansul acesta, bărbați dansand cu bărbați, a fost ceea ce le-a oferit căldură și îmbrățișare, într-o viață altfel pribeagă, apasătoare și grea.

Avea să ajungă în înalta societate din Europa la mijlocul secolului, în epoca lui de aur – the Golden Age – așa cum o știm … Dar mă duc cu povestea prea înainte, și m-am depărtat de întâlnirea mea cu trăirea lui.

Inimă la inimă. Comunicarea de la inimă la inimă. Dacă îți pui mâna dreapta acum pe piept, în dreptul inimii, știi tot ce ai nevoie să iei cu tine, când mergi la o seară de milonga. Restul, rochia, cercei lungi, cămașa ta și evantaiul… Come îl Faut.. Sunt podoabe. Sunt podiabe care pot să lipsească, dacă ai învățat să îmbrățișezi și să transmiți din spațiul inimii.

Îmi aduc aimte de Chicho spunându-ne la o ora de curs, cum tot ce avem nevoie să știm, pentru a dansa Tango, sunt „fundamentals, fundamentals, fundamentals”. „Aveți nevoie să știți doar patru pași, că să puteți dansa tango”, ne spunea. Și așa cum îl știu, sunt sigură că același lucru îl spune în orice lecție, și astăzi. Ai intuit bine: fundamentul este cel mai greu de stăpânit. Pentru că cere multă, multă răbdare, respect, reverență chiar, pentru tot ce are să ne învețe acest dans, pentru istoria lui, pentru profunzimea lui … Pentru libertatea și sublimul lui. Și cere zeci și zeci, și zeci, de ore de practică.

A învață să mergi bine, în Tango, este cel mai greu. A învață să mergi, în tango, este acel fundamentals.

Astfel că, așa cum văd eu, Tangoul argentinian ne oferă și astăzi invitația această către o conversație tihnită, către ne-grabă, către o relație pe care o construiești cu dăruire în ani, în mulți ani. Dar, oare, cine mai are răbdare?

(va continua)

Scris de Mădălina Șerban

Înapoi